Home » Articole »

 

Gânduri Bune Şi Aprecieri Pentru Mecanizatorii Transfăgărăşanului Şi Ai Canalelor Dunărene

Ca omagii aduse tuturor meseriaşilor din bazele, atelierele şi formaţiunile de reparaţii care au acționat în șantierele naționale unde au lucrat „geniștii români”, voi prezenta, în doar câteva cuvinte şi imagini, amintiri despre organizarea şi desfăşurarea procesului de reparare a tehnicii în cadrul „sistemului” trupelor de geniu, în special, în cadrul şantierului canalului Dunăre – Marea Neagră.

Dacă în perioada construirii Transfăgărăşanului, pentru eforturile de întreținere și reparare a maşinilor şi utilajelor folosite la mecanizarea lucrărilor, au fost folosite doar forţele şi mijloacele tehnice ale unităţilor şi detaşamentelor de construcţii, puternic susţinute de Baza de reparaţii tehnică şi materiale de geniu a Comandamentului, de la Mogoşoaia, pentru perioada executării canalelor navigabile Dobrogene, a fost necesară atât suplimentarea forţelor tehnice de reparaţii pentru maşinile şi utilajele speciale de construcţii agabaritice, deosebit de grele, cât şi apropierea acelora de zonele de lucru, pentru eliminarea transporturilor speciale atât pe calea ferată cât şi pe drumurile publice.

Ca urmare, s-a aprobat şi dispus înfiinţarea Bazei de reparaţii maşini şi utilaje de geniu, de construcţii şi hidrotehnice la Medgidia. Din raţiuni asemănătoare, s-a înfiinţat şi baza de reparaţii auto la Palazu Mare, lângă termocentrala Ovidiu-Constanţa.

După terminarea lucrărilor pe șantierele canalelor dobrogene, când au fost regrupate toate eforturile generale pe valea râului Argeş, ca urmare, a fost desfiinţată Baza de reparații de la Medgidia. Dar, în același timp, Baza de reparaţii de la Mogoşoaia a fost sensibil „redimensionată” pentru a putea prelua şi volumul lucrărilor de reparaţii pentru parcurile de maşini şi utilaje ale celor două brigăzi hidrotehnice de geniu, uşurând cât mai mult posibil sarcinile secţiilor şi atelierelor de reparaţii ale unităţilor de construcţii, cărora le-a rămas ca sarcină principală asigurarea lucrărilor de „asistenţă tehnică”.

Cum despre toate aceste evoluţii și transformări, „înfiinţări, dezvoltări şi lichidări” de unităţi tehnice speciale din cadrul trupelor de geniu, nici în „Istoria Armei Geniu din Armata Română” și nici în alte „lucrări” nu s-a pomenit mai nimic, voi încerca, în doar câteva cuvinte, să prezint o părticică din „istoria” lor. Evident, în numele şi din partea tuturor geniştilor care i-au cunoscut, au fost și sunt în măsură să le aprecieze toate eforturile lor, îmi permit să aduc un modest dar sincer şi respectuos omagiu personalului tehnic ce-a încadrat acele formaţiuni şi subunităţi tehnice de reparaţii.

Privind baza tehnico-materială asigurată acestui important proces al sistemului propriu de mentenanţă, voi prezenta doar câteva date şi imagini fotografice din cele două baze de reparaţii ale armei geniu.

Mai întâi, câte ceva despre unele aspecte de muncă şi de viaţă din Baza de la Medgidia care acum, practic nu mai acționează. În data de 17 iulie 1978, şapte ofiţeri ingineri mecanici de utilaje de geniu și de construcții, selecţionaţi şi aduşi din unităţi ale trupelor de geniu, au fost aleși și numiţi pentru „a înfiinţa, a încadra şi a pune în funcțiune”, în cinstea zilei de 23 august 1978, „Baza de reparaţii utilaje de geniu şi hidrotehnice” de la Medgidia.

Conform ordinelor și indicațiilor primite, ne-am întâlnit şi prezentat la Comandamentul Brigăzii Hidrotehnice din Medgidia, la Comandantul Brigăzii, spre a fi puşi în „legătură şi relaţie” cu conducerea CCDMN în vederea „introducerii noastre în sistemul general”, pentru a „prelua” construcţia începută şi menită a deveni o secţie de reparaţii a S.U.T. Medgidia, pentru a o transforma în „Baza de reparat maşini şi utilaje de geniu şi hidrotehnice” a Comandamentului trupelor de geniu.

După ce, mai întâi, am fost prezentaţi comandantului Brigăzii hidrotehnice la care „Baza de reparaţii” – viitoarea noastră „unitate militară” – avea să fie alocată la drepturi, şi după ce am fost prezentaţi şi Directorului tehnic al Centralei, un reprezentant al Centralei CCDMN, ne-a „condus” la locul unde aveam să „înfiinţăm şi să punem în capacitate” acea unitate militară specială de reparat tehnică militară de geniu.

La fața locului, atunci, s-a constatat că totul era, de fapt, doar o „simplă incintă împrejmuită” cu un gard de sârmă ghimpată, adică un fel de „curte cu gropi”, adânci de câte 1,5 – 2 m, şi în care „trona” o „structură scheletică” din beton armat, care avea un acoperiş din elemente prefabricate (fâşii!) din beton armat (printre care se zărea seninul cerului azuriu al Dobrogei). Se mai aflau în acea „incintă” şi două „epave” ale unor utilaje de construcţii, utilaje speciale de care unităţile trupelor de geniu nu aveau în înzestrare, adică două dragline de fabricaţie Germană.

„Reprezentantul” Centralei, înainte de a-şi lua la revedere de la noi, a ţinut de ne-a mai făcut „precizarea” că: zilnic va trebui să trimitem la „Biroul…, la tovarăşul…” câte o notă cu cele ce ne sunt necesare şi, pe acea bază, vom primi, eşalonat, toate cele trebuincioase!…

După ce a plecat „tovarăşul reprezentant”, toţi cei şapte ofiţeri ingineri ai Bazei, împreună cu „primul maistru militar” încadrat al Bazei noastre, am rămas pironiţi și uimiți în mijlocul „bătăturii” şi ne uitam unul la celălalt! Nici unul nu îndrăzneam să spunem o vorbă!… Nu aveam nici măcar o „încăpere” în care, să ne „adăpostim”, să ne aşezăm la sfat, să începem treaba. „Celălalt Reprezentant asistent” al Brigăzii de geniu hidrotehnice, cel care avea menirea să fie „intermediarul nostru cu comanda Brigăzii”, pentru înfiinţarea noii unităţi militare subordonate nemijlocit Comandamentului trupelor de geniu, nu Brigăzii, chiar şi-a permis de a făcut un „spirit de glumă”: „ce, credeaţi că aţi venit la de-a gata?!…” Până la urmă ne-am „orientat”, am căutat, am găsit şi ne-am făcut rost de ne-am aşezat „undeva” la o masă cu scaune şi „am început să punem ţara la cale!”. Cum o parte dintre noi, cei „veniţi” la treabă, în frunte cu cel ce fusese numit „Comandantul Bazei noastre”, am fost „cazaţi” la Căminul garnizoanei Medgidia, acolo, pentru primele zile, ne-am stabilit și „sediul comenzii” Bazei de reparaţii.

La sfârşitul primei săptămâni, cu concursul Centralei şi pe baza „spiritului de gospodar, întreprinzător şi de om cu mare iniţiativă”, maistrul nostru – „Nea Mitică Rotaru”, am avut prima „încăpere zidită”, cu uşă şi fereastră, mobilată cu o masă şi șase scaune, tip „cantină”. Ofiţerul inginer care „avea relaţii” în cadrul Brigăzii hidrotehnice din Medgidia, de fapt el avea să fie unul din cei „șapte începători curajoși”  ne-a asigurat un top de hârtie şi, cu pixurile noastre, am prins să începem a face facem schițe, scheme, calcule, organizări şi repartizări de „sarcini şi probleme” de rezolvat, un prim program de acțiune…

Am încercat şi primele tentative de planificări și de „cooperare” cu Comandamentul Brigăzii hidrotehnice din Medgidia şi cu Conducerea CCDMN. Nu ne-a fost deloc uşor, dar, ca să nu creăm imaginea falsă a unor „plângăreţi”, vom mai prezenta  „doar o situație mai nostimă” despre perioada aceea de „pregătiri”, de început, a înfiinţării Bazei, şi gata…

Cu câteva zile înainte de prima „vizită de grad zero” a Comandantului Suprem, aşteptată de întregul şantier, ministrul Apărării Naţionale a făcut, conform obişnuinţei sale, o „prima vizită de informare şi de lucru”. Știa că printre obiectivele pe care le va vizita Comandantul Suprem, va fi și „Baza noastră de Reparații”. De aceea, ministrul a ținut să vadă și să se informeze la fața locului despre „stadiul lucrărilor de construcție și de „activare” a capacității de producție a unității noastre. În preziua vizitei ministrului a fost o ploaie de vară ca-n Dobrogea! Se umpluseră toate gropile din „bătătură” cu apă. În unele locuri, apa din băltoace trecea sigur peste carâmbii lustruiţi ai cizmelor ministrului.

Apreciind că nu se poate „vedea Baza” așa cum se prezintă, ne-a chemat undeva într-o zona mai înaltă, mai puţin băltită, şi ne-a întrebat: cum staţi cu pregătirea pentru vizita Comandantului suprem pe şantierul Canalului? Dacă vrea să vă viziteze că, doar ştiţi bine, dânsul a ordonat înfiinţarea acestei Baze?…

Comandantul Bazei i-a raportat ministrului că „nici măcar nu putem să ne deplasăm prin curtea unităţii”, după cum vedeţi şi, din această cauză, nu putem să transportăm nici materialele şi utilajele de montat în hală şi ateliere şi nici maşinile şi utilajele de reparat. Interpelarea a venit pe loc:

– „Şi ce-aţi vrea să vă fac eu?!…”

Noi am raportat că, în conformitate cu prevederile „Protocolului” de amenajare-predare-preluare a „locaţiei”, conducerea Centralei trebuie să rezolve situaţia respectivă, nu „armata”…

Imediat, a intervenit Directorul de la C.C.D.M.N. care îl însoţea pe ministrul nostru, şi i-a raportat:

– „Tovarăşe ministru, nu vă faceţi probleme; până la vizita de grad zero, toată curtea Bazei va fi betonată!”…

Şi, așa după  cum se poate vedea frumos chiar din fotografii, a fost betonată. După doar două luni de la începerea demersurilor de înfiinţare a Bazei: platoul era betonat, iar hala cea mare era pe terminate…

Dacă cineva ar fi avut curiozitatea să afle cum s-a rezolvat toată acea situaţie, în doar câteva zile, ar fi putut constata că, sub mulţi metri pătraţi de „platou” betonat, grosimea betonului depăşea cu mult 1 m. Veneau „CIF”- ele cu beton una după alta, de se rânduiau la intrare ca la alte cozi, până când a fost totul ca-n palmă!…

Şi, amintiri „d-astea” ar mai fi de povestit dar, nefiind „omagiale”, le mai păstrăm pentru noi, pentru cei care le ştim bine şi care ne-am confruntat cu ele până la rezolvarea lor în totalitate. Totuşi, o amintire pe care nu o vom uita nici unul dintre noi, cei ce-am fost acolo, atunci, la începuturi, ar fi aceasta; ca să ne putem „betona” tot platoul, cu nişte tractoare şenilate, am „târât” cele două epave de dragline pe o suprafaţă de-a lungul uneia din laturile incintei care, până la urmă a rămas nebetonată şi am amenajat-o „regulamentar” şi cu toate aprobările necesare, ca „un parc auto regulamentar” pentru automobilele personale ale cadrelor unităţii.

După ce-a trecut vizita de grad zero, locţiitorul comandantului Brigăzii Hidrotehnice, venit într-o „vizită” pe la Bază, ne-a pus întrebarea:

         – „Măi fraţilor, când vă apucaţi de draglinele alea?…”

         Când i s-a răspuns că nu ştim ale cui sunt şi nici de ce se află ele în curtea noastră, a ţinut să ne precizeze:

          – „Voi credeţi că ele sunt aici în curtea voastră ca să le târâţi de colo-acolo?! Ele au fost aduse aici ca să vă vedem cum şi în cât timp veţi reuşi să le reparaţi şi să le… „lustruiţi”.

De-ar mai  trăi „locţiitorul” despre care fu vorba şi am fi constatat că chiar nu-şi mai aduce aminte, noi, cei cărora le-a adresat i le reaminteam așa cum se cădea, că nu vom putea uita niciodată cum cu niște vorbe nechibzuite a lezat demnitatea, mândria şi sentimentele unor oameni. De iertat l-am iertat, încă de atunci, dar nu vom putea uita niciodată!… Atunci, nici măcar nu a dat ordin subordonaţilor săi să vină să predea „epavele” în reparaţie, conform „uzanţelor”, căci erau foarte descompletate! Am cercetat noi şi am aflat ale cui erau cele două dragline, iar când a venit în Bază noastră locţiitorul pentru înzestrare al Comandantului trupelor de geniu, într-una din primele sale vizite lunare de lucru, i-am prezentat situaţia respectivă şi i-am cerut, în mod expres, „aprobarea prealabilă” ca, având în vedere starea lor de descompletare, nu complicată ci penibilă (!!!), să ne permită să trecem la repararea lor prin „completare” după care devizul acelor reparaţii să îl înaintăm dumnealui cu propunere de „scădere a cheltuielilor în contul statului!” A fost de acord, a aprobat şi, aşa am făcut!…

În scurt timp ne-am „dezmeticit”. Mai întâi, am „cunoscut şi învăţat” noi, ofiţerii ingineri împreună cu primii maiştrii militari de geniu şi de tancuri-auto ce încadrau „atelierele şi secţiile” Bazei, câte ceva despre toate utilajele pe care nu le cunoscusem anterior şi pe care aveam să le reparăm. Apoi, cu mult calm, ne-am apucat încet  de muncă: de-montând, văzând, învăţând, perfecţionându-ne și specializându-ne continuu… Nici unul dintre specialiştii bazei, ingineri, maiştri sau muncitori nu am beneficiat de o „specializare prealabilă”. Nu ni s-au pus la dispoziţie nici măcar documentaţiile tehnice ce-au însoţit utilajele la import…

Doar ni s-a cerut direct: măi tovarăşi, treceţi la repararea lor imediată,  de calitate, fără prea multe pretenţii şi discuţii; d-aia v-a făcut armata ingineri şi maiştri militari, să executaţi nu să discutaţi ordinele! Voi vedeţi cum muncesc constructorii pe şantier?…”

În paralel, am muncit întregul personal al Bazei atât pentru terminarea construcţiei halei mari şi atelierelor, a dotării şi utilării lor cu cele necesare pentru producţie, cât şi pentru pregătirea personalului muncitor, de diferite arme și specialităţi, pentru a-i transforma, într-un timp cât mai scurt, în cât mai buni cunoscători şi reparatori de maşini şi utilaje de geniu, de construcţii şi hidrotehnice pe care aveam să le reparăm într-un ritm infernal şi cu nişte „pretenţii calitative legitime”, dar copleşitoare pentru noi.

Am fost nevoiţi să ne organizăm munca în raport strict cu „aducerea” în Bază a utilajelor din şantier, fără „formalităţi şi planificări” regulamentare. „Beneficiarii” făceau alergie când li se cerea să semneze pentru predarea utilajelor în reparaţie, pentru consemnarea gradului de descompletare a organelor componente, a lipsurilor de carburanţi, lubrifianţi şi uleiurilor hidraulice…

Până la urmă, ne „împăcam” şi se „potoleau spiritele”! Prin eforturi mari de înţelegere şi cooperare între specialiştii din cele două baze de reparaţii ale Comanda-mentului trupelor de geniu, am reuşit să colaborăm aproape perfect, mai bine spus „frăţeşte”, în procesul de fabricaţii şi recondiţionări. Întregul personal, din ambele baze, de la soldat la colonel, a fost MINUNAT!…

Noi reparatorii, între noi, nu ne dojeneam unii pe alţii; ne adunam în jurul „problemelor”, ne exprimam părerile, le comentam, le analizam şi, împreună, hotăram ce şi cum trebuie să facem! Nu avea cine să ne dea „idei şi sfaturi”. Nici nu încăpea vorba de vreo anume soluţie tehnică sau măcar organizatorică!…

Îmi aduc aminte, ca acum: nici la adunările de partid şi nici la şedinţele sindicale nu ne prea „onorau” cu prezenţa „organele superioare”. Le era teamă de problemele pe care le ridicau oamenii, de curajul cu care o făceau şi de imposibilitatea lor de a ne veni în sprijin măcar cu o idee, ne-cum cu soluţii sau un ajutor, fie el măcar moral. Când totuşi veneau şi luau cuvântul, încheiau spunându-ne:

„Tovarăşi, sunteţi specialişti, de aceea aţi fost aduşi aici, să faceţi treabă nu să  întrebaţi şi să ridicaţi probleme! Sunt problemele voastre şi voi trebuie să le rezolvaţi! Vrem să sperăm că  ne-am înţeles şi că nu mai avem ce discuta; la muncă, tovarăşi!…”

Am început mai întâi să soluţionăm teoretic şi să realizăm, într-un timp cât mai scurt, toată „SDV”-istica necesară procesului de reparare, verificare şi reglare. Orice idee care ni se părea a fi bună, până la proba contrarie, o analizam repede, îi aduceam unele îmbunătăţiri „din mers”, o materializam şi o foloseam până venea altă idee sau o soluţie mai bună…

Ne aducem aminte cum miraţi şi nedumiriţi ne întrebau unii comandanţi, mai mici şi chiar mai mari:

– „De ce merge aşa greu repararea tehnicii?!…”

Când încercam să le prezentăm câte un „simplu dispozitiv” care era necesar ca să putem demonta sau monta un subansamblu, sau chiar o singură piesă, dispozitiv pe care mai întâi trebuia să-l concepem şi apoi să-l confecţionăm, ni se „atrăgea atenţia, în mod constructiv” că:

– „Vă place să vă complicaţi!…”

Strângeam din dinţi, făceam mărunţel din buze, şi ne vedeam de treburile cele multe şi grele ale noastre…

Când, în momente de „respiro” sau din cele „festive”, prezentam „înalţilor  vizitatori” ai bazei noastre câteva din maşinile-unelte, sculele şi SDV-urile pe care le realizasem prin autodotare-autoutilare, pentru a ne putea face treburile aşa cum ne doream, să facem lucrări de calitate, ni se adresau felicitări colective şi i se strângea mâna foarte călduros, şi cu recunoştinţă, „lucrătorului” care folosea acea „realizare”!… Noi, cei ce ne străduisem să facem ce vedeau, ne bucuram şi eram mulţumiţi… în sinea noastră. În fond şi la urma urmei, era omul nostru, îl iubeam chiar de nu aveam timp să-i strângem mâna, şi-l apreciam mai mult decât „vizitatorul”, pentru că el, cu acea „realizare” a noastră, făcea treabă bună şi în condiţii de protecţie a muncii sale…

         În Baza  de la Mogoşoaia chiar am fost nevoiţi să organizăm un „Atelier de hidraulice” separat, în care au fost „îngrămădite” aproape toate utilajele de verificarere-reglare şi rodaje, realizate de specialiştii din cele două baze de reparaţii. Noi ne făceam treburile cu ele, iar „alţii” erau lăudaţi pentru ele…

Eram fericiţi că şefii noştri se  mândreau cu noi şi că, în acel context, ne mai „permiteam să cerem” câte o „maşină unealtă performantă” cu care să le putem face noi p-ale noastre. Şi, trebuie să recunoaștem, cu mare satisfacţie, că aşa s-au obţinut câteva dotări „de vârf tehnologic”. Am ştiut să mulţumim cum se cuvenea, nu doar prin vorbe seci ci şi prin rezultatele concrete, imediate, ale muncii noastre, tot mai performante…

Mulți dintre „elitiştii” armei geniu, nu ne scoteau din „ciocănari”, iar atelierele, secţiile şi bazele de reparaţii ale trupelor de geniu îşi permiteau să le numească „fierării şi potcovării”, timp în care ele deveneau adevărate „structuri tehnice specializate în reparaţii”, cu maşini şi utilaje de mare complexitate, importate din state cu industrie performantă.

În acea perioadă, s-au impus şi au apărut în „organigramele şi statele de organizare” ale bazelor de reparaţii ale armei geniu, funcţii noi ca: „tehnician”,  „specialist”, „electronist”, „analist”. Au apărut „laboratoare” de verificări, omologări, certificări ş.a.m.d. Tot mai mulţi dintre şefii şi comandanţii care le aveau în subordine şi le „conduceau”, ştiau tot mai puţine despre rolurile şi menirile lor şi le evitau, pe cât puteau de mult…

Nu putem să nu amintim  „atmosfera muncitorească” ce anima toate activităţile din bazele, secţiile şi atelierele de reparaţii, în care inginerii, tehnicienii, maiştii şi muncitorii – angajaţi civili sau militari în termen, se purtau în salopete sau halate, fără grade şi insemne, dar se recunoşteau şi se respectau între ei datorită rolurilor şi competenţelor pe care le îndeplineau în procesul muncii. Se mai întâmpla ca acolo, în procesul muncii, să nu se mai adreseze chiar regulamentar între ei; adică ofiţerului inginer nu i se mai adresau cu apelativul „tovarăşe gradul…” ci, pur şi simplu, „tovarăşe inginer”. În fond, nu era nici o supărare, ba chiar mai mult, era un semn în plus de respect şi de recunoaştere a competenţei! Li se adresau cu „gradul” doar celor care erau colonei, maiori sau căpitani însă erau mai puțin… ingineri. Aşa a explicat, cu o sinceritate şi mândrie deosebită un muncitor dintr-o secţie de producţie a Bazei de reparaţii de la Medgidia, la o „discuţie periodică” purtată în cadrul Biroului organizaţiei de bază de partid, în prezenţa unui „tovarăş din Consiliul politic al eşalonului superior”…

Dimpotrivă, parcă eram mai apropiaţi şi ne respectam mai mult între noi când munceam împreună, cu dăruire. Şi când cadrele militare sau civile, români, maghiari, germani, turci, tătari, lipoveni și ucraineni, ne apropiam, cu căldură, și cu bucurie ne strângeam prietenește mâinile şi cu mare plăcere ne fotografiam pentru „o amintire de la Canal”, era o dovadă că aşa stăteau lucrurile de fapt şi de drept și între noi geniștii mecanici  ciocănari-reparatori… Cu toţii munceam la un loc, dormeam în dormitoare comune şi mâncam la aceeaşi masă, aceeaşi fasolică cu cârnaţi de porc…

N-a fost uşor; a fost chiar foarte greu, dar a fost și foarte frumos, și mai ales a rămas de neuitat!…

Şi, chiar dacă celor care se luptau cu fiarele reci să le îmblânzească şi să le facă să se lase supuse omului care le mânuia, de multe ori şi în multe situaţii deosebite, unii „tovarăşi cu pretenţii”, le adresau aprecieri şi vorbe urâte, jignitoare ca: …nu vă pricepeţi să reparaţi, nu sunteţi buni de nimic, mai rău le stricaţi, le faceţi să meargă un timp apoi se strică iarăşi, ne luaţi banii degeaba, treceţi la târnacop  ş.a.m.d…. Noi, cei vizaţi, ne uitam drept în ochii lor, le „mulţumeam” pentru aprecierile lor „critice, constructive” dar, în gând, o făceam aşa cum li se cuvenea; făceam mărunţel din buze şi ne vedeam d-ale noastre… Eram mulţumiţi şi fericiţi când vedeam că tot mai multe maşini şi utilaje reparate de noi îşi făceau treaba sub mâini pricepute, că revenau în baza după sute de ore de funcţionare…

Ne bucuram şi ne mai veseleam când, la câte o aniversare a unuia dintre noi, la locul de muncă, împreună cu inginerul şef, cu şeful de secţie, cu Secretarul de partid şi liderul sindical, de la colonel la soldat și civil, îl felicitam pe sărbătoream, chiar le făceam și câte un „cadou – o amintire de la Canal”. Sigur, ne gândeam şi la cei de acasă dar, atunci, pentru moment, ştiam bine că „aceea de acolo” este familia și casa noastră pentru un timp de!…

Eram apropiaţi cu toţii iar când, unul dintre noi îşi întemeia familia acolo, unde trudea din greu, ne aduceam soţiile şi ne simţeam, cu adevărat, ca între prieteni, ca în familie. La asemenea prilejuri, sau la zile de sărbători naţio-nale, „familiile  ni se întruneau la canal” şi, cu toţi, căutam să ne simţim cât mai bine acolo… la canal!

Ca mărturie, prezentam câteva poze făcute atât la o căsătorie cât şi lângă malul mării, alături de una din „emblemele zonei” – asinul dobrogean, ca să se poată vedea incontestabil că eram în… Dobrogea…

*      *       *

Mă simt mândru pentru că mi-am îndeplinit misiunea încredinţată şi sunt fericit că am prilejul să-i felicit pentru toate cele câte şi cum le-au făcut împreună, acolo, în Bazele de reparaţii unde am muncit alături de militarii genişti, exprimându-le și acum, din inimă, cele mai respectuoase omagii pentru modul cum şi-au făcut datoria!…

Acolo, în condiţiile de muncă specifice şantierului, s-au demonstrat caractere şi calităţi personale deosebite, s-au legat prietenii pe viaţă. Şi, chiar dacă nu toţi cei ce-au muncit şi şi-au adus contribuţia la construirea canalului au putut fi recompensaţi în mod deosebit, mai ales cei ce-au muncit în „domenii colaterale”, legăturile camaradereşti şi prieteniile stabilite şi păstrate peste ani, sunt mai „preţioase” decât un „titlu” sau „un ordin” ori o „medalie”, şi chiar decât o „înaintare la gradul următor, înainte de termen”. Acele recompense sunt astăzi în file de dosar, sau pe vreun perete; prieteniile au rămas în suflete şi legături prieteneşti stabilite pentru toată viaţa. Nimic pe lumea aceasta nu va putea desface acele legături şi prietenii, chiar dacă implacabilul timp a mai „albit” figurile noastre arse atunci de soarele şi vântul Dobrogean, care bătea doar de două ori pe an: şase luni de la est la vest şi celelalte şase luni de la vest la est…

Desigur, nu doar acești „specialişti reparatori” la care m-am referit în aceste rânduri, sau apar în cele câteva fotografii au fost alături de „constructorii Transfăgărăşanului”, ai „Magistralei Albastre” sau ai „Canalului Poarta Alba – Midia – Năvodari” dar, în mod sigur, și cei prezentați aici, prin munca lor remarcabilă şi anonimă, nevăzută şi necunoscută de „lume”, lângă constructorii geniști de le-au asigurat „tăria unui braţ mai puternic” în toate cele câte le-au realizat ei, constructorii şi comandanţii lor…

Și mă uit cu mare nostalgie la cele câteva fotografii și văd multe chipuri ale camarazilor mei de armă, colonei, maiștri, subofițeri, civili și chiar și tineri militari în termen care astăzi n-ar mai răspunde „prezent!”

 

Dragii mei camarazi și prieteni, la ceas de mare dor de voi, cu dosebită stimă, respect și considerație, primiți și omagiile mele!

Un gând pios și o lacrimă celor care,

atunci, erau cu noi, acolo la muncă,

iar acum sunt în cer!…

Col. (rtg) ing. Vlădescu Emilian

emilianvladescu@yahoo.com

România, 300351 Timișoara, Str. Macilor, Bloc 66, Scara B, apart. 6,

Jud. Timiș