Excursie în Republica Moldova, 10-15 septembrie 2018

Asociația noastră continuă activitățile dedicate Marelui Centenar al Unirii.

Acum prezentăm excursia în Republica Moldova, la care participă: Col.(r) ing. Constantinescu Nicolae cu soția, col.(r) ing. Druhora Liviu cu soția, Col.(r) Băncilă Gigi cu soția, col.(r) ing. Piersică Constantin cu soția. Autocarul străbate România cu bucuriile toamnei, cu luminile din sufletele noastre, cu emoția trecerii Prutului, cu poveștile spuse de către ghid în dreptul fiecărei localități prin care trecem, cu pauza de prânz la un han românesc…

Dar emoția frisonantă a trecerii Prutului ne-a copleșit! Câtă istorie, câtă literatură, câtă legendă și câtă jale poartă, prin timp, apele sale… Și câtă speranță reînnoită atunci, după 1990, când entuziasmul Unirii atinsese cote maxime – poduri de flori, artiști și poeți care veneau în spre noi cu brațe de cântece, sute de spectacole ale artiștilor noștri, proiecte politice de ambele părți… Poetul Grigore Vieru a spus atunci ,,Dacă unii doreau să ajungă în Cosmos, eu toată viața am dorit să trec Prutul”.

În poemul ,,De Ziua Imnului Național”, eu scriam ,,Vom jura pe-a vieții soartă/Țării să îi facem roată/Și să ținem sus, ca una/României Mari cununa/Aducând pe veci ACASĂ/Basarabia cerească”. Trecem râul inimilor noastre și vama Albița ne primește cu o grădină de trandafiri, cu zâmbete și bucurie… Aerul înmiresmat ne aduce acum speranțe și curiozitate pentru a ne integra în program…

Mânăstirea Căpriana – despre care știam din cântecele regretaților Doina și Ion Aldea Teodorovici – primul popas, prima rugăciune în acest lăcaș vechi din secolul al XV-lea, cu odoare și icoane prețioase, imense. Atâta lumină se revarsă din pereți și din bolți, din argintul și aurul icoanelor, din lumânări dar și din chipul nostru, al rugătorilor, încât nu am vrea să treacă atât de repede clipa aceasta ce ne-a fost dăruită de Dumnezeu. Părăsim lăcașul și pădurea Codri…

Străbatem o șosea splendidă, cu laterale curățate de ierburi, cu nuci plantați la distanță de cca 1o metri de șosea… Și denumirile românești ne răsună ca o muzică veche. Șoseaua Alba-Iulia taie o creastă de deal, iar pădurea Lăpușna ne duce cu gândul la legendarele domenii ale Lăpușnenilor…

Orașul Chișinău ,,se deschide”, modern și preocupat de viața nouă, trepidantă. Hotelul ,,Europa”, ne așteaptă cu condiții excelente, cu bună dispoziție, urări românești de bun-venit și o cină veselă, tradițională, cu friptură aburindă, plăcinte și o cupă de vin roze, spumant!

Orașul, în 1812 era doar un sat mai mare în care se mai stabileau oficialii imperiali… Abia după 70 de ani a avut un primar curajos și vizionar. A angajat un arhitect italian căruia i-a dat harta, fonduri și mână liberă să prefigureze un oraș! Desigur s-au schimbat multe în timp, dar strada principală s-a păstrat, iar copacii au fost integrați în cele două mari parcuri – Dendrariu, cu 70 de hectare și Parcul Morilor cu peste 130 de hectare! Din 1951 au amenajat un lac de 30 de hectare și alei de peste 2,5 kilometri. A avut diferite nume – Parcul Tineretului, al Comsomolului… Astăzi – imensul parc se prezintă cu Aleea scriitorilor – busturi de bronz pe socluri înalte ale scriitorilor români din ambele țări românești. La Mihail Eminescu, desigur recităm și punem o floare… Sunt pavilioane de muzică, locuri de lectură, sau de relaxare, o cafenea modernă, copaci majestuoși – tei, platani, pini, mesteceni…

La statuia impozantă a Domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt oprim lângă soclul înalt, pe treptele căruia sunt aduse zilnic flori. Există un cult cu care se nasc aici oamenii, un fel de sfințenie a vitejiei Voievodului, a măreției Sale… În zonă este o expoziție stradală cu tematica ,,Scriitori în timpul Primului Război Mondial” – asemenea aceleia amenajate în fața Bibliotecii Universitare din București.

Vizităm Catedrala, Parcul Catedralei și Arcul de Triumf. Acesta este de fapt o grandioasă clopotniță ce s-a construit mai târziu, cu o alee splendidă ce ne conduce la Catedrală și care face parte din eleganta arhitectură a parcului.

Un oraș cosmopolit, foarte curat, cu sute de automobile, cu circulație infernală la orele dimineții. Mașini de lux, lume elegantă, străzi curate, peluzele cu flori sau straturile de iarbă au dimineața doar frunze, nicidecum hârtii sau plastice! Oamenii își iubesc orașul, de aceea îl mențin curat – spune ghidul. În zilele cu ploaie sau zăpadă, doamnele nu scot mașinile din garaje, merg doar cu taxiul! Pe clădiri – afișe românești, spectacole de teatru, artiști care își anunță recitalurile… Marile clădiri ale orașului își etalează stilurile, măreția, utilitatea… Sunt grupate – cercetare, medicină, radio-TV, muzee, Academia… Au redus mult birocrația, o firmă se înființează aici în patru ore – spune ghidul. Întrucât sunt peste tot magazine cu vestitele bomboane, decidem să nu mai mergem la fabrică, fiecare le găsește cumva… La orele ,,libere” eu intru într-o librărie, doresc un volum de Grigore Vieru. Era un perete întreg cu operele poetului. Cer o carte în care să fie poemul ,,Nu am moarte cu tine nimic”… Vânzătoarea se duce direct, aduce un volum frumos copertat și mândră îmi spune ,,poetul nostru a plătit vamă pentru lacrima Basarabiei”. O felicit pentru prezentare și recit mai departe… ,,Eu nici măcar nu te cunosc/Dar ce-ai face tu și cum ai trăi/De-ai avea mamă și ar muri/Ce-ai face tu și cum ar fi/Dac-ai avea copii și ar muri… ” iar domnișoara continuă ,,Nu frică, nu teamă /Milă de tine mi-i/Că n-ai avut niciodată mamă/Că n-ai avut niciodată copii… ”. Și grupuri de tineri veneau lângă noi, iar eu, fericită purtam în brațe cartea lui Vieru. Soțul meu se bucura pentru clipa mea de fericire. Lumini în ochi și schimburi de adrese. Desigur, tinerii sunt familiarizați cu orașul București, mulți studiază la noi. Au fost programe de burse, de locuri alocate în Universități, iar dreptul la cetățenia română a deschis alte orizonturi.

La Muzeul ,,Pușkin” suntem așteptați. Săli pline cu documente, cu un copleșitor arbore genealogic al poetului, nașul său a fost însuși Țarul Petru! Născut la Moscova într-o familie de nobili, a scris poeme de orientare antifeudală, antițaristă, care i-au atras exiluri repetate. Pușkin a iubit mult orașul Chișinău, aici a scris o mare parte din opera sa, la masa aceasta a scris ,,La șalul cel negru” – ni se arată manuscrisul, fotografii ale oaspeților, ale scriitorilor și compozitorilor, ale oamenilor politici ai vremii, ale decembriștilor de care era atras, din Rusia sau din străinătate. Ni se spune povestea. A fost practic exilat aici doar cu bătrânul său rob, căruia îi spune ,,deadea” – bunic…

Acesta ducea tot ,,rostul” gospodăriei, avea camera sa separată printr-un perete incomplet de camera stăpânului, ea însăși împărțită în dormitor – cu un pat îngust și o sobă, și camera de lucru… cărți, documente, manuscrise. Pușkin este unul dintre marii lirici ai literaturii universale, a scris poeme despre setea de libertate a poporului, despre dragostea lui de viață (Ruslan și Ludmila), despre trecutul său istoric (Călărețul de aramă), dar romanul în versuri ,,Evgheni Oneghin” este operă națională, este o enciclopedie a vieții ruse, iar ,,Boris Godunov” a fost temelia dramaturgiei ruse.

Ghida, o profesoară pensionară, se străduiește și reușește pentru ca, în limba română, se ne emoționeze. Aproape plânge când arată într-o vitrină o armă asemănătoare cu aceea cu care a fost ucis Pușkin într-un duel provocat de intrigile Curții de care nu era străin însuși țarul Nicolae… Frumosul Poet care-și iubea nespus soția și cele două fiice și era în apogeul creației sale, Al. Pușkin, s-a stins din viață la numai 38 de ani. Plecăm din muzeu înfiorați de această frumoasă lecție de iubire pentru țară, pentru geniile pe care le-a avut omenirea… Și la Moscova există un mare Muzeu Pușkin.

Un punct forte ale excursiei noastre este Cricova – faimosul oraș viticol subteran al Republicii Moldova, cu peste 120 de kilometri de drumuri labirintice (labirint-construcție în care cu greu poți găsi o ieșire – conform legendei antice). În acest masiv de calcar s-au făcut săpături din cele mai vechi timpuri, s-au luat pietre pentru construcții, formându-se astfel grote și galerii folosite de-a lungul timpului pentru adăpost. Se spune că un călugăr (un pustnic) s-a rătăcit prin labirint, n-a mai fost găsit niciodată și uneori, în anumite nopți, se mai aude strigătul său deznădăjduit (cricov…). Primele vinuri au fost aduse în hrubele de piatră prin anul 1947.

Dar Regatul Vinului a fost fondat în 1952. Cuprinde suprafețe subterane dar și supraterane – cu plantații în mai multe zone, cu Institute de Cercetare și de Relații Internaționale. Este proprietate de Stat, Patrimoniu Național, arhivă, istorie, hartă a neamului… Piatra din munte a fost scoasă mereu, galeriile s-au lărgit, s-au stabilizat, s-au pavat, s-au îndreptat și finisat pereții și s-au creat adevărate străzi pe care circulă tot felul de mașini, utilaje, cisterne cu vinuri, camioane cu struguri, personal lucrător, oaspeți, vizitatori…

Sunt adevărate străzi și bulevarde cu lățime de 6-7,5 m și înălțime de 3-3,5 m cu nume de vinuri – strada Cabernet, Fetească, Aligote, etc, o galerie de 80 km cu microclimat unic de +10 – +12 grade. Cuprinde colecții de vinuri din diferite timpuri și din diferite zone ale globului. Este Vinacotecă Națională din anul 1960. Dar peste un milion de sticle sunt ,,tezaur” – sunt firme de vinuri cu blazon, chiar și unicul ,,Perla Ierusalimul de Paști”- un singur lot creat în 1902 și mai există o singură sticlă…

S-au amenajat săli splendide cu diferite ,,folosințe”- ornamentate și mobilate cu rafinament, oferind galeriilor o strălucire specială, elegantă, aristocratică. ,,Sala Europeană” – are vitralii cu vița de vie în toate anotimpurile, iar lumina din spatele sticlei aduce tot aurul toamnei în ciorchinii care par a se rupe singuri… Podele de parchet cu intarsii de paltin, lustre de cristal, mese lungi cu multe scaune pe care s-au așezat de-a lungul vremii și șefi de state dar și membri ai unor cluburi private… Sala ,,Abisul Mării” cu decorațiuni specifice vechiului fund de mare Sarmatică care a fost aici în vremea miocenului geologic…

Privim cochilii de moluște, lumini difuze ce sugerează adâncuri de mare, plase și pereți văluriți, spălați de apele salmastre a cărei chimie a determinat compoziția solului de astăzi, propice cultivării viei și minunăția sălii creată de om! ,,Sala Prezindențială” – elegantă și rafinată, cu basoreliefuri, mobilier unic și uși de marmură… Sala ,,Șemineu” cu mai puține locuri, intimă și în tonuri calde, i se spunea și sala de taină (unde sunt microfoanele? Glumește cineva…). ,,Casa Mare” – simbol național, casa de primire a omului simplu cu tot ce are mai bun, mai frumos, mai valoros, cu ceea ce îl reprezintă pe el și pe înaintașii săi – sunt țesături, broderii vechi, mobilier și unelte de lucru ale trecutelor generații.

Mergem în sala de degustare a prețiosului vin spumant, original. Asemeni unei săli de cinema sau de spectacole, cu fotolii grele de catifea, un ecran, un TV, o scenă, un pian și un bar lateral la care, domnișoare zâmbitoare ne îmbiau cu pahare înalte pline cu licoarea roz, spumantă… Primim paharele, ne așezăm fiecare unde dorim, eu ajung lângă pian, chiar îmi sprijin paharul pe un suport, gust, savurez, întârzii. La TV începe prezentarea sălilor pe care tocmai le-am vizitat. Dar vocea crainicului începe tulburător cu vechi maxime și cugetări despre vinuri, despre stropul de poezie ce se află în fiecare bob de strugure, despre minunea din bob și soare, maxime ale anticilor, ale filozofilor sau scriitorilor, despre delectarea și desfătarea cumpătată cu această băutură.

Socrate – a bea vinul cu măsură și înțelepciune atât cât înveselește sufletul și întreține buna dispoziție, a ști cum să bei un vin bun este o artă…, Baudelaire – cine știe să deguste un vin bun, știe să soarbă din el picături de geniu… Și timpul trecea ca într-un vis, iar crainicul povestea despre săli, despre oaspeți, despre documente, medalii, legăturile cu lumea, ceea ce vom vedea în minutele următoare, când continuăm vizita prin galerii. Mulțumim pentru licoarea zeilor și ne asigurăm că vom putea achiziționa și noi măcar o sticlă…
Trecem prin galerii ce conțin sute de ,,carcase” (un fel de firide) cu vin la păstrare, aparținând personalităților care au fost pe aici, de la Gagarin la mari sportivi, artiști, diplomați… Sunt panouri cu pozele lor, cu texte din afirmații sau aprecieri. Vedem poze cu fostul președinte Băsescu, cu fostul prim ministru Victor Ponta sau cu președintele Iohannis, toți au carcase cu rezerva de vin, doar să dea un semn…

Am intrat în galeria în care s-a prezentat ,,taina vinurilor spumante”… Stative înclinate, pline cu sticle astupate, sunt supravegheate de către lucrătoare și rotite zilnic cu doar 15 grade, încet, astfel încât să nu se facă depuneri de particule reziduale, abia apoi se trece la îmbutelierea vinului, sticla se introduce cu gâtul în jos într-un dispozitiv cu -23 grade, lichidul din gâtul sticlei îngheață instantaneu, apoi se scoate dopul de gheață, automat se pune dopul de plută și se adaugă grătarul asigurător de sârmă… O lucrătoare rotește zilnic în jur de 3000 de sticle… Electrocare cu scaune comode, cu câte două vagonete, ne conduc către ieșire.

La ieșire, nici un pliant, s-au ,,finisat” ni se spune…

În ziua a treia mergem la Hâncești – la Palatul Manuc-Bey, fascinantul proprietar al acestuia, cu poveștile din viața lui controversată. Orașul Hâncești este înconjurat de heleștee, domeniul lui Manuc-Bey cuprinde 10 hectare și o biserică armenească. În centrul domeniului se află Palatul renovat de curând din fonduri europene. Palatul este colosal, holul imens, parchet fin cu intarsii de nuanțe deschise, oglinzi înalte, înrămate în aur, ele reverberează chipul privitorilor, multiplicându-l… Deasupra ușilor – blazonul. Sala de mese-sufrageria în care se spune că se serveau la o singură masă o sută de feluri, strălucitoarea sală de bal, camere cu dulapuri înalte, un alfabet armenesc, dormitorul copiilor, un jilț de cristal…

Sală de primiri, de conferințe, galeriile de artă, sute de tablouri. Sus este biblioteca iar la subsol – încă neamenajate – cramele, depozitele. Trecem pe sub bolțile de cărămidă care fuseseră betonate în vremea comunismului, acum curățate, refăcute. Ni se arată țigle originale, aduse din Franța, pe ele chiar scrie Marsilia. Vechile unelte vor forma un muzeu al Palatului… Se va amenaja un havuz – fântâna de afară, dar și un haman – o baie tipic turcească. Un ghid excelent, un istoric care, cu talent, ni-l așază pe Manuc în galeria personajelor abile din vremuri istorice tulburi, subliniind și prezența sa în România, precum și Hanul Manuc din centrul Bucureștiului.

Străbatem șosele cu nuci, se văd culegători cu mașinile și cu sacii, vor vinde personal fructele culese, iar venitul le este asigurat.

Ajungem fără un popas în capitala regiunii Găgăuzia, în orașul Comrat. Un popas, o poză și un suvenir. Dar neapărat o apă minerală și o înghețată! Ne continuăm drumul spre satul-model Avdarma. Sistematizat, cu străzi pavate, parcuri pline cu trandafiri, sală de spectacole. Vizităm atelierul elevilor, o școală după toate regulile învățământului modern, un atelier de lucru în lemn- traforaje și pictură, îl cunoaștem pe profesor. Este mândru, tenace, încrezător în viitorul copiilor, în manualitatea lor care îi ajută și la cercul de electronică. Rafturi cu vopsele, uniforme de lucru iar vitrinele sunt pline cu produse finite – animale, case, obiecte din curte, dar mai ales monumente principale ale capitalelor lumii, sunt puse în vânzare și banii intră în fondurile școlii. Achiziționăm de dragul copiilor amulete, însemne religioase, calendare.
Au premii, medalii, burse. Trecem în Muzeul Sătesc. Satul Avdarma poate da lecții! Un muzeu nou, plin de strălucirea medaliilor recente la sport, la concursuri artistice, dar și păstrători ai documentelor din vremea colectivizării sau a eroilor din timpul războiului… Zboruri cu parașuta, crosuri sportive, activitate intensă în acest sat în care un investitor a reușit imposibilul… Cimitirul eroilor, memorialul cu marmurele negre și numele atinse doar de florile proaspăt depuse de către copii, toate acestea vorbesc despre dragostea pentru locul tău, despre puterea și voința de a schimba lumea, cât timp ești viu și trăitor pe lume! Sala de conferințe, de evenimente și restaurantul ne oferă odihnă și o masă specială cu friptură de miel în mirodenii neștiute… O cană cu vin roșu se odihnește pe fiecare masă.

Ziua a patra – Cetatea Soroca – Butuceni- Orheiul Vechi – 340 km. Să ajung la Soroca, la malul Nistrului, la hotarul iubit și apărat de Ștefan cel Mare, la Țara Moldovei pe care El o lăsa moștenire urmașilor, urmașilor… (textul din Apus de Soare…) este cu adevărat o mare bucurie pe care o poate trăi cineva. În lumina înaltă a dimineții ne oprim mai întâi la un monument, Belvedere – o priveliște unică la peste 600 de trepte, în lunca Nistrului. Un imens obelisc a cărei terminație are forma unei flăcări de lumânare.

Comemorarea Eroilor Neamului pentru cultură și limba română ,,Lumânarea recunoștinței”. La baza obeliscului – un altar ce ne îndeamnă la odihnă, popas și rugăciune. Icoane aurite și lumina unor lumânări veghează spiritul eroilor și pe noi, cei ce ne încumetăm să ajungem aici, cât timp ne mai ține bunul Dumnezeu puterile…

Fortăreața lui Stefan pare intactă, este refăcută de curând prin fonduri europene, alături de alte monumente istorice.
Stăm pe parapetul Cetății și privim valurile râului ce aduc de departe vremuri viforâte de istorie. Iureșul bătăliilor, refacerea cetății de către Petru Rareș… Facem fotografii, apoi intrăm și vizităm Cetatea. Interiorul, podurile, zidirile cu creneluri, camere de păstrare a rezervelor, fântâna centrală. Sute de porumbei își fac loc, prin zborul lor, către înaltul sfintei Cetăți Soroca.

Pornim spre Orheiul vechi, poposim la Butuceni. Servim masa de prânz într-o galerie viticolă numită ,,Epoca de piatră”. Apoi Râul Rut cu mici canioane și calcare strălucide, păduri vechi ce par preistorice, localitatea Brănești – poartă către Butuceni – satul. Un muzeu viu, un sat oprit din transformare și modernizare. Sat pentru turiști, cu case albastre, pictate. Firme, pensiuni, scene pentru prezentare și programe culturale. Un canion de peste 30 de metri, ocolim, ajungem la vechea clopotniță, o mânăstire săpată în piatră, mai este încă viețuită. În stâncile acestea și-au făcut călugării adăposturi întru viețuire și izolare. Oamenii satului au săpat tunel pentru a ajunge la biserica din piatră. Este propusă pentru a deveni patrimoniu UNESCO – precum întreg Orheiul… Dar antreprenori rapizi au modernizat biserica cu termopane, acum se reiau lucrările… Pe jos, cochilii de moluște dovedind că acest pământ a fost și el un fund de mare… Intrăm în subsol și dăruim călugărului o danie, luăm lumânări și mulțumim pentru ceea ce ni s-a dat…

Ziua a cincea – Plecare spre București. Cu nostalgie, cu dorința revenirii ne luăm rămas-bun de la frumoasele hotelului Europa, ne schimbăm adrese și telefoane și ne ,,așternem” la drum. Ne oprim la mânăstirea Hâncu, a fost mânăstire de călugărițe. În 1944 au fost alungate, unele arestate, altele trimise la Brăila sau Ialomița. Din 1949 a fost spital de boli pulmonare. În 1992 a redevenit mânăstire de măicuțe, s-a refăcut biserica de vară și se construiește un lăcaș mult mai mare. Au construit o clădire pentru copiii orfani care revin aici și după ce și-au făcut un rost pe lume.

Vizităm clădirea cea mare, încă neterminată. Un colos cu pereții gri, netencuiți, adesea cu icoane. Într-o sală sunt icoane mari, lucrate în mozaic strălucitor, dar numele sfinților este scris în limba rusă… Măicuța povestește ,,sunt lucrate la Kiev, în ateliere specializate iar numele… importantă este credința…”. Privesc bolta, arcadele clădirii și imensitatea sălii imaginându-mi peste timp o mulțime de credincioși rugându-se pentru România cea Mare pe care tocmai am străbătut-o, oferindu-vă o poveste a Basarabiei dintre Prut și Nistru.

Prof. Ioana Piersică
Septembrie, 2018