Participarea bănățenilor la Marea Unire Alba Iulia, 1 Decembrie 1918

În anul 1918, Banatul istoric se afla, din punct de vedere administrativ și politic cu cele patru comitate (Caraș, Severin, Timiș, Torontal), sub autoritatea austro-ungară.

Ca urmare a procesului de dezintegrare a dualismului austro-ungar, prin proclamarea Austriei ca republică la 12 noiembrie 1918, a Ungariei la 2 noiembrie 2018, a proclamării independenței Poloniei la 7 noiembrie 1918, a unirii Cehoslovaciei cu Slovacia la 30 octombrie 1918 și a constituirii la 29 octombrie, a Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, era firesc ca și în Banat să se producă ample mișcări naționale, în favoarea unirii cu România, ca o parte a procesului de făurire a României Mari, proces început la 27 martie 1918 prin unirea Basarabiei, iar la 27 octombrie 1918, a Bucovinei.

Începând cu 31 octombrie 1918, la Timișoara și Lugoj au loc demonstrații și adunări populare, la care se cere încetarea războiului și sunt distruse statui ale unor generali austrieci. Soldații bănățeni întorși de pe front i-au cu asalt conacele și împart alimente și alte bunuri familiilor și românilor care trăiau în foamete și lipsuri. Intervin brutal jandarmii unguri și „gărzile de oțel”, care împrăștie manifestanții și fac numeroase arestări. Astfel, la presiunea românilor participanți la manifestații, autoritățile locale, sub directa coordonare a guvernului ungar care făcea eforturi să mențină Banatul și alte teritorii românești sub conducerea sa, la 31 octombrie 1918 au proclamat constituirea unui organism regional, așa zisa „Republică Autonomă Bănățeană”, cu sediul la Timișoara, condusă de „Sfatul Poporului din Banat” din care făceau parte doar socialiști de dreapta fideli statului ungar. Așa zisa republică, subordonată guvernului ungar ca organism autonom în cadrul Ungariei, era condusă de dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria.

Românii refuză să participe la acest consiliu/sfat și în aceeași zi se constituie Consiliul Militar Național Român subordonat Consiliului Național Român Central și Gărzii Naționale. C.N.R.C. a fost înființat la Budapesta, la 28 octombrie 1918, din câte șase reprezentanți ai celor două partide ale românilor din Transilvania, Partidul Național Român și Partidul Social Democrat, era condus de Ștefan Cicio Pop, cu sarcina de a pregăti activitățile pentru Marea Unire Națională de la Alba Iulia. C.M.N.R. condus de dr. Aurel Cosma, a susținut interesele românilor, a acționat pentru unirea Banatului cu România și pentru impulsionarea instaurării administrației românești în localitățile bănățene. Prin comunicatul adresat românilor „De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanțurile robiei națiunii române”, se respingea cu fermitate autonomia Banatului sub masca „Republicii Autonome” și se reitera clar voința bănățenilor de a lupta pentru emancipare națională și autodeterminare. La 24 august 1918, s-a înființat la Paris, Consiliul Național Român, președinte Take Ionescu, vicepreședinți Vasile Lucaciu și Octavian Goga, organism recunoscut ca „exponentul intereselor națiunii române din Austro-Ungaria” de către Franța, Italia, Anglia și SUA.

La 10 noiembrie, C.N.R.C. mutat între timp cu sediul la Arad, adresează o notă ultimativă Consiliului Național Maghiar și guvernului maghiar pentru predarea guvernării și administrației, dar prevalându-se de prevederile Convenției de armistițiu încheiată de Ungaria cu Antanta la 13 noiembrie, care prevedea ca situația Banatului să fie hotărâtă după Conferința de Pace, preluarea nu s-a realizat.

La 13 noiembrie 1918, la Belgrad se semnează Convenția de armistițiu, între reprezentanții guvernului ungar și comandantul trupelor Antantei în Balcani, fără a fi consultat guvernul român și nici Consiliul Național Român din Transilvania, armistițiu prin care armata ungară trebuia să se retragă la nord de Mureș, iar teritoriul evacuat să fie ocupat de trupele aliate sârbe și franceze.

Începând cu 9 noiembrie trupele sârbe ocupă Biserica Albă fără consimțământul comandantului francez al operațiunilor teatrului de război din sud, iar după 13 noiembrie principalele orașe din Banat, ajungând la 20 noiembrie la Mureș, fiind primite ca trupe aliate de bănățeni, dar și de guvernul ungar. Comandamentul sârb preia inițial, de la unguri, administrația militară și dizolvă gărzile naționale, iar ulterior și administrația civilă. Prin acțiunile desfășurate de guvernul ungar dar și de armata sârbă, se urmărea ca Banatul să rămână într-o eventuală „Ungarie Mare” respectiv în componența teritoriului sârbesc. Administrația sârbă a Banatului a luat măsuri aspre împotriva populației românești, asemănătoare cu cele pe care le aplicau ungurii contra românilor, mulți bănățeni fiind nevoiți să se refugieze de frica persecuțiilor sârbe.

Cu toate restricțiile și măsurile represive luate de trupele de ocupație, începând cu 15 noiembrie în satele, comunele și orașele din Banat se organizează adunări populare pentru votarea delegațiilor care să participe la Marea Adunare Populară de la Alba Iulia și se constituie gărzile naționale din foști soldați întorși de pe front, care să apere comunitățile de furia gărzilor ungurești și a armatei sârbe. În ziua de 12 noiembrie, în comunele Bogâlcin/Bogâltin și Cornereva, se organizează adunări naționale, care hotărăsc constituirea consiliilor naționale locale ale celor două comune, formate din 11 membri, care să aducă la cunoștința C.N.R. dorința populației celor două așezări din Banatul de munte, de a adera la marele sfat național. Se hotărăște: constituirea „gardei naționale locale”, formată din soldații întorși de pe fronturi, care să apere avutul străbun și susținerea ordinii; limba de predare în școli să fie limba română; îndepărtarea tuturor inscripțiilor străine din comună. La 18 noiembrie se desfășoară ședința de constituire a consiliului național român al districtului Mehadia, la care au participat 9 reprezentanți ai comunei Cornereva și 3 reprezentanți ai comunei Bogâltin, din cei aleși în consiliile locale ale comunelor respective. Delegații prezenți hotărăsc constituirea Consiliului Districtual Mehadia, format din reprezentanții celor 20 de comune din jurul Mehadiei care salută Consiliul Național Român Central din Arad, căruia i se subordonează.

Cei aleși au întâmpinat greutăți din partea armatei sârbe ca să ajungă în Ardeal, fiind reținuți în localitățile de reședință, opriți la graniță, deportați în lagăre de concentrare dincolo de Belgrad. Dintre delegați făceau parte profesori, învățători, muncitori, meșteșugari, țărani simplii, reprezentanți ai clerului, între care și episcopul de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul patriarh al bisericii ortodoxe române, care a fost reținut la punctul de trecere de la Bouțari, dar care totuși a ajuns la timp la Alba Iulia. Inițial armata sârbă a permis doar la 60 de delegați să plece la Alba Iulia. Deplasarea s-a făcut cu greutate, din cauza numărului redus de trenuri puse la dispoziție de lucrătorii unguri ai căilor ferate, dar și cu căruțele și pe jos, în condițiile unei ierni geroase, a opoziției trupelor sârbe și în prezența trupelor germane care se retrăgeau.

Din statistica vremii reiese că din cele 254 de localități bănățene, au fost aleși 270 de delegați oficiali (182 din județul Timiș și 88 din județul Caraș) și au mai participat 661 locuitori bănățeni; participarea care ar fi fost mult mai numeroasă dacă nu s-ar fi opus administrația și armata sârbă. Dintre aceștia un număr de 44 de membri au fost aleși în Marele Sfat Național, iar din cei 6 secretari, 2 erau bănățeni. Adunarea a proclamat, la 1 decembrie 1918, prin reprezentanții lor îndreptățiți „…unirea românilor și a teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Dar proclamarea unirii Banatului cu România nu a rezolvat și preluarea administrației provinciei și vom arăta pe scurt cauzele.

La sfârșitul războiului de reîntregire națională, România se afla în tabăra învingătoare, alături de trupele sârbe și franceze, ca urmare a Tratatului de Alianță încheiat de Ion I.C. Brătianu cu Antanta, la 17 august 1916, prin care România se angaja să intre în război alături de alianță contra Austro-Ungariei, iar Antanta ne recunoștea dreptul de a alipi teritoriile deținute de aceasta: Transilvania, Bucovina și Banatul în întregime. Datorită situației confuze din Banat, armata sârbă intră pe teritoriul acestei provincii românești, fără consimțământul comandantului francez al frontului de sud, sperând să pună Conferința de Pace de la Paris în fața faptului împlinit. Armata franceză nu a intervenit imediat crezând că trupele sârbe se vor manifesta ca trupe aliate cu românii, dar așa cum s-a văzut ulterior acestea au fost trupe de ocupație, efectuând persecuții, arestări și deportări, confiscări și rechiziții de bunuri și materiale, mașini și utilaje de producție, mijloace de comunicații, considerându-le pradă de război, pagube care nu au fost recuperate niciodată de statul român și care au fost anulate prin acordul reciproc din 11 martie 1933.

În decembrie 1918 vine în Banat conducătorul misiunii militare franceze în România, generalul Henri Mathias Berthelot, care cere ca trupele sârbe să se retragă la vest de Tisa, fapt care se realizează numai la intervenția prim-ministrului guvernului francez. Astfel, începând cu 27 ianuarie 1919 este evacuat doar Banatul de est, teritoriul fiind ocupat de trupele franceze; centrul și vestul provinciei rămân sub ocupație sârbă. Se constituie zona de Ocupație Franceză, fără trupe române și sârbe. În partea de est se constituie comitatul Lugoj cu administrație militară franceză, dar cu administrație civilă maghiară. Pentru a se evita un atac al trupelor maghiare spre Transilvania, se solicită ca trupele române să ocupe linia Lipova, Lugoj, Caransebeș, Orșova. Începând cu 23 mai 1919 a început procesul instaurării administrației civile românești în Banatul de est, prin numirea dr. Gheorghe Dobrin ca prefect al județului Caraș-Severin, iar la 22 iulie trupele române intră în această zonă și se instaurează și administrația militară, trupele franceze părăsind teritoriul de est începând cu 16 iulie. La 27 iulie trupele sârbe se retrag din Timișoara, administrația civilă românească fiind instalată la 28 iulie prin numirea dr. Aurel Cosma ca prefect al județului Timiș-Torontal. Unitățile armatei române intră în Timișoara la 3 august 1919, dată la care s-a încheiat procesul de integrare a administrației civile și militare a Banatului, în cadrul României.

Până în iunie 1919 sunt mai multe încercări de separare a Banatului de România, inclusiv din partea etnicilor germani, dar la 13 iunie Consiliul Suprem al Conferinței de Pace de la Paris a comunicat decizia finală privind granița între România și Serbia și intre România și Ungaria, decizie prin care două treimi din Banat reveneau României și o treime Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor. Prim-ministrul României Ion I.C. Brătianu a solicitat la Conferința de Pace, ca Banatul , în granițele sale istorice pe Tisa inferioară până la vărsarea în Dunăre și apoi pe cursul Dunării, să revină României, dar granițele s-au decis așa cum sunt și astăzi, cu excepția rectificării din 24 noiembrie 1919, când România și Serbia semnează un protocol de rectificare a frontierei, situație în care cele două state fac un schimb reciproc de localități din apropierea frontierei stabilită de către Conferința de Pace de la Paris. Tratatul dintre România și puterile aliate se încheie la 4 august 1919, prin care Banatul intra în granițele României Mari.

Recunoașterea internațională a unirii provinciilor românești Transilvania, Bucovina și Banat cu România, a avut loc la 4 iunie 1920, prin semnarea Tratatului între Puterile Aliate, între care și România, pe de o parte și Ungaria, pe de altă parte.

Principalele concluzii:

  1. Unirea Banatului și a celorlalte provincii românești cu România, a fost înfăptuită prin voința națională fermă a populației românești majoritară în aceste teritorii, în urma unor acțiuni de eliberare și unitate națională și a dreptului la autodeterminare al popoarelor;
  2. Administrația civilă și forțele de ocupație străine au desfășurat acțiuni diplomatice de întârziere a aplicării rezoluțiilor unor organisme internaționale de punere a acestora în fața „ faptului împlinit”, de „convingere” a populației românești de a rămâne în componența statelor asupritoare în schimbul unor „beneficii”, dar și acțiuni represive de intimidare și interzicere a drepturilor de a se manifesta în favoarea unirii;
  3. Deși prin tratatul de alianță dintre Antantă și România, prin care intram în război alături de forțele aliate, se stipulase, iar la Alba Iulia se proclamase încă din primul articol, necesitatea ca întregul Banat să se unească cu România, la Conferința de Pace s-a trasat o frontieră „extrem de dureroasă prin mijlocul acestei regiuni, până atunci unitară din punct de vedere economic, social și cultural”. Acest lucru a fost posibil și datorită disensiunilor din cadrul delegației române, între grupul lui Ionel Brătianu, care acționa pentru alipirea conform tratatului din august 1916, și grupul lui Take Ionescu și Octavian Goga, care se manifesta pentru împărțirea Banatului între România și Serbia;
  4. Instalarea administrației românești în Banatul care a revenit României s-a după ce Consiliul Superior al Conferinței de Pace a hotărât divizarea Banatului și după părăsirea definitivă a teritoriului românesc de trupele sârbe, inițial a administrației civile și pe măsura sosirii trupelor române și a administrației militare.

Bibliografie:

— Ion Antonescu – Românii, originea, trecutul, sacrificiile și drepturile lor, Editura Clio, București, 1990;

— Vasile Mircea Zeberca – Itinerar monografic Cornereva, Editura Tim, Reșița, 2012;

— Vladimir Rosulescu – Unirea Banatului cu România 1919 (vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/2012/11;

— Miodrag Ciurușchin – Mișcarea națională românească pentru unirea Banatului cu România, februarie-august 1919 (www.bcut/dyn_img/Analele Banatului SN XIX-2011);

Enciclopedia României (enciclopedia României.ro/wiki) ;

— Mircea Rusnac – Un document despre împărțirea Banatului din 1919;

— Mircea Rusnac – Banatul și Marea Unire – I și II (https://istoria banatului. wordpress.com/2014/11 și 2014/12);

Banatul și Marea Unire – Dacoromânia (www.dacoromânia-alba.ro/nr.52).

 

Întocmit col.(r) dr. Petru DRĂGHICESCU

 
ro_RORomanian
ro_RORomanian