Omagiu mareșalului Constantin Prezan

Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, districtul Ilfov, în prezent județul Dâmbovița – d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) a fost unul dintre cei trei mareșali ai Armatei Române din toate timpurile, erou al Marelui Război de Reîntregire a României. A fost membru de onoare al Academiei Române.

1861 – 1943

După primii ani de școală făcuți în comuna natală, urmează „Școala Fiilor de Militari” din Iași (1874-1878) și Școala Militară de Ofițeri de Infanterie și Cavalerie din București (1878-1880), de unde, la 1 iulie 1880, intră în rândul cadrelor active ale Armatei Române, cu gradul de sublocotenent. Din acest an, timp de 50 de ani, va urca treaptă cu treaptă în ierarhia militară: sublocotenent (1880), locotenent (1883), căpitan (1887), maior (1892), locotenent-colonel (1895), colonel (1901), general de brigadă (1907), general de divizie (1914), general de corp de armată (1916), mareșal al României (1930),  ocupând funcții de comandă de mare răspundere, afirmându-se prin calități organizatorice și de conducător militar de necontestat. Era pasionat de istorie și de matematică, de arta militară, în general. Cu predilecție îl interesa studiul lucrărilor de fortificații, la modă în acel sfârșit de secol XIX, fapt pentru care urmează Școala Specială de Artilerie și Geniu din București și, cu același profil, în perioada 1883-1886, Școala de la Fontainebleau, de lângă Paris, de unde se întoarce în țară cu aprecierea „prea bine”. Aceste statornice preocupări îi vor fi recunoscute prin numirea sa ca profesor-ajutor de fortificații la Școala de Aplicații de Artilerie și Geniu din București, apoi ca șef de sector la „Cetatea București” (proiect cu lucrări de fortificații circulare de mare amploare) și în Serviciul Geniu din Corpul 2 Armată. În anul 1900 a publicat o lucrare de referință pentru multe contingente de militari ai armatei române, intitulată „Curs de fortificații”. A fost delegat al Ministerului de Război în Germania (1890) și a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic (1913).

În cariera sa excepțională a comandat și a activat în următoarele structuri militare: Regimentul 7 Linie, Regimentul 2 Geniu, Regimentul 1 Geniu, Școala de Aplicații de Artilerie și Geniu din București (profesor-ajutor), 1888-1889; serviciul geniu din Corpul 2 Armată, 1895-1896; comandant al „Cetății București”, 1896; ofițer în Statul Major Regal, 1896-1901; comandant al Regimentului 25 Infanterie „Racova”, 1901-1904; comandant al Brigăzii 13 Infanterie, 1904-1907; comandant al Diviziei 7 Infanterie, 1911-1914; comandant al Corpului 3 Armată, 1914; al Corpului 4 Armată, 1915-1916; comandant al Armatei a 4-a „de Nord”, în perioada 15 august – 9 noiembrie 1916, și al Grupului de Armate „General Prezan” (noiembrie – decembrie 1916). În două rânduri i-a fost încredințată înalta demnitate de șef al Marelui Cartier General: decembrie 1916 – aprilie 1918 și noiembrie 1918 – aprilie 1920.

Intrarea României în Primul Război Mondial, alături de puterile Antantei, îl găsește pe generalul Prezan la comanda Corpului 4 Armată, care a devenit, prin aplicarea planului de mobilizare, Armata a 4-a Română sau Armata „de Nord”. În momentul mobilizării, Armata „de Nord” era compusă din Divizia 14 Infanterie cu Brigada 3 Mixtă, Divizia 7 Infanterie, Divizia 8 Infanterie, Divizia 4 Călărași, Divizia 2 Cavalerie, alte trupe și servicii auxiliare – în total 70 de batalioane, 35 de escadroane și 61 de baterii. În prima parte a războiului, Armata „de Nord”, sub comanda generalului Prezan, acționa cu misiuni ofensive și de acoperire a frontierei de stat, pe un front de 269 km, între Vatra Dornei, est Răstolița, pantele vestice ale Munților Gurghiului, est Sovata, Praid, inclusiv Odorhei, aliniament de pe care, la 29 august (11 septembrie), a trecut la apărare. Șeful operațiilor armatei era ofițerul cel mai capabil al momentului, căpitanul Ion Antonescu, el reușind să-și îndeplinească misiunea de a ieși cu forțele principale în Podișul Transilvaniei și de a crea condiții de dezvoltare a succesului spre „Poarta Someșului”. Comandamentul Armatei „de Nord”, „deși înființat la data decretării mobilizării generale, a demonstrat capacitatea și intuiția necesare, asigurând o bună coordonare a acțiunilor de luptă cărora le-a imprimat caracterul unei viguroase operații de armată”.

Aflat în fruntea Marelui Cartier General în două rânduri, generalul Constantin Prezan și-a adus o importantă contribuție la planurile de refacere a armatei române și de reorganizare a acesteia după principii moderne, novatoare, la întocmirea planurilor de campanie ale comandamentului româno-rus pentru vara anului 1917 și a planurilor de campanie pentru anii 1918-1919. Era adeptul „bătăliei decisive” și „de nimicire” a adversarului cu grupări mari de forțe, bine organizate, pregătite și conduse. În epocă a fost supranumit „mareșalul reîntregirii” și „practicianul” apărării Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. A fost trecut în rezervă, prima dată, în plină glorie și pensionat la 1 aprilie 1918, când avea 57 de ani; iar a doua oară, definitiv, trecut în rezervă și pensionat la 1 aprilie 1920. În anul 1923 a fost primit, împreună cu generalul Alexandru Averescu, în rândul membrilor de onoare ai Academiei Române. A fost distins cu gradul suprem de Mareșal al României în anul 1930, după care a fost prins în cadrul „Biroului Mareșalilor”, creat de regele Carol al II-lea. Și-a adus contribuția, alături de aleși ofițeri superiori și generali, la valorificarea experienței Primului Război Mondial. În 1930, a fost însărcinat de rege să formeze un guvern de uniune națională, dar nu reușește. Din 30 martie 1938 a fost consilier al Coroanei. S-a stins din viață la 27 august 1943, fiind înmormântat în comuna Schinetea, județul Vaslui.

A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” de regele Ferdinand I, astfel:

  • clasa a III-a, în 14 octombrie 1916, când avea gradul de general de divizie-adjutant și comanda Armata a 4-a „de Nord”, „pentru repetate acte de vitejie și destoinicie în conducerea trupelor”;
  • clasa a II-a, în 21 iulie 1917, când avea gradul de general de corp de armată-adjutant și deținea funcția de Șef al Marelui Stat Major, „pentru modul cum a conceput și pentru destoinicia cu care a pregătit operațiunile, în luna iulie 1917”;
  • clasa I, în 5 februarie 1920, când avea gradul de general de corp de armată-adjutant și deținea, pentru a doua oară, funcția de Șef al Marelui Stat Major „pentru competența cu care a dat – chiar pe câmpul de luptă – directive, în calitate de Șef de Stat Major al Înaltului Comandament, și care au avut ca rezultat înfrângerea desăvârșită a maghiarilor, precum și ocuparea Budapestei în anul 1919”.

După moartea sa, mult timp a fost uitat de regimul comunist, nefiind amintit decât sporadic în lucrările militare sau de istorie. Deși ceilalți doi mareșali români, Alexandru Averescu și Ion Antonescu, au fost menționați când de bine, când de rău în manualele de istorie, în jurul lui Prezan, care spre deosebire de ceilalți doi, nu a fost implicat în viața politică, în perioada celor 50 de ani de comunism a existat o ignorare suspectă. Marele său păcat pentru comuniști a fost faptul că, în 1918, a salvat România de bolșevism. La începutul anului, Lenin pregătise un complot care ar fi dus la proclamarea unei Românii sovietice. La Iași, în tabăra de la Socola, au fost concentrați mii de soldați ruși îndoctrinați pentru comunism și care, sub conducerea unui oarecare Rosal, urmau să aresteze pe rege, guvernul și parlamentul, apoi să proclame sovietizarea ca exemplu al revoluției mondiale, preconizată de Troțki (Bronstein), adjunctul lui Lenin. Ceea ce a reușit temporar în Ungaria, Slovacia, Bavaria nu a reușit în România. Și aceasta datorită intervenției energice a generalului, apoi mareșalului Prezan, care, în mod surprinzător, a adus de pe front două regimente proaspete de vânători care i-au dezarmat pe ruși. Sovieticii nu i-au iertat niciodată aceasta și Prezan a rămas în vizorul tuturor serviciilor secrete ale „marelui vecin” de la răsărit, indiferent cum s-au numit: Ceka, OGPU, GPU, NKVD, KGB și, poate, FSB…. În concluzie, nici în perioada de relativă reconsiderare a valorilor naționale și patriotice de după 1965, mareșalul Prezan nu putea fi re-evaluat la adevăratele dimensiuni ale meritelor sale; se supăra „big brother”-ul, adică Moscova.

Abia după 1989 personalitatea mareșalului Constantin Prezan a fost repusă în valoare. În capitală, un bulevard care unește Piața Charles de Gaulle cu Arcul de Triumf, precum și în mai multe orașe din țară, inclusiv Vaslui, sunt străzi care  îi poartă numele. I s-au ridicat  busturi la Alba Iulia, Cluj-Napoca, Iași și  Mărășești. De asemenea, unități militare din Brăila și Cluj îi poartă numele. Câțiva ani, Muzeul Județean Vaslui a organizat, la 27 august, diferite manifestări cu ocazia trecerii la cele veșnice a mareșalului, sub genericul “Onor la mareșal”.

Colonel (r) Emil Patrichi